vineri, 18 aprilie 2014

In pasi de dans duc viata mea...

Mi s-a spu de multe ori ca nu voi reusi.Indiferent de drumul ep care l-as alege, ca sunt prea sensibila si prea slaba pentru a putea duce o lupta atat de grea in viata.Pasiunile mele au fost considerate iluzii, vise de copil, insa am continuat mereu sa cred ca pot fi cine doresc eu sa fiu si sa nu ma las doborata de cei din jur si de cuvintele dure care ma tot inconjurau.Au fost momente in care imi spuneam ca desi am multi prieteni langa mine eu totusi sunt singura.Degeaba sunt inconjurata de sute de oameni, daca nu am langa mine pe acel cineva care stie sa spuna o vorba sau sa dea un branci atunci cand trebuie, pentru ca pana la urma in viata, nu conteaza numarul de amici, de contacte din telefon, de mesaje primite cu felicitari de ziua ta, ci doar acel cineva care te face sa te ridici din rapa in care te afunzi...

Salvatorii mei au fost ei, parintii mei.Cei doi oameni care au crezut in mine orbeste, si care niciodata nu s-au indoit de puterile mele.Au fost langa mine cu bune si cu rele, si cand a trebuit sa ma dau cu capul de "tocul" unei usi, m-au lasat si bine au facut!Am invatat astfel din propriile greseli si le sunt pana si astazi recunoscatoare pentru ca atunci cand am plecat de acasa, am fost pregatita pentru orice.Imi aduc aminte ca intr-un an de ziua mea, o ruda indepartata venita din straintate in vizita, mi-a pus vesnica intrebare: Ce vrei sa fii cand o sa fii mare?..dupa care a inceput sa rada si sa explice parintilor mei ca nu am o copilarie fericita.
La varsta de 12 ani stiam exact ca in viitor voi fi arheolog, doctor sau coregraf.Mereu am avut idei marete si nu mi-a fost nici o secunda rusine ca doream ceva ce alti copii poate nici nu gandeau la acel moment.Am fost adeseori considerata o fata cu nasul pe sus doar pentru ca invatam si citeam foarte mult, astfel ca ma retrasesem in bancuta mea si sufeream in tacere deoarece eram data mereu la o parte de ceilalti copii doar pentru ca incercam la unele jocuri sa fiu corecta sau doar din cauza faptului ca mereu imi stiam lectiile.Cred ca intr-un fel sau altul ii faceam sa se simta inferiori, dar defapt, eu eram cea care se simtea astfel deoarece fizicul nu m-a ajutat, si eram intotdeauna cea de la coada sa spun asa.Lumea mea se facea din ce in ce mai mica din pacate, si parintii mei au observat aceasta schimbare asa ca mi-au oferit o posibilitate de a ma exterioriza altfel!M-au inscris la o serie de cursuri de dans Bucuresti unde ma regaseam in totalitate!Acolo m-am simtit un alt om si am invatat cum ca prin dans, orice tristete se poate transforma in uitare.Desigur ca tot acolo, mi-am dat si seama ca nu voi putea fi niciodata o dansatoare de succes insa nu m-am intristat, ba chiar am fost mandra ca am incercat ceva ce mi-am dorit dintotdeauna sa fac, si ca mi-am dat seama ca drumul meu in viata este altul, si anume, cel de a ajuta pe cei din jur, dar nu am uitat niciodata nici de celelalte pasiuni ale mele.In pasi de dans mi-am dus toata viata pana astazi, si asa imi doresc sa fie si de acum inainte cu oameni la fel de frumosi la suflet, plina de veselie, de muzica si de parintii mei dragi care mereu mi-au adus aminte cine sunt, ce vreau sa fiu si care imi sunt visele....

Un comentariu:

  1. Great post!
    Marina
    http://www.maridress.blogspot.it/
    https://www.facebook.com/maridressfashionblog

    RăspundețiȘtergere